Mainile sale albe, inghetate se lasa purtate prin parul sau obsidian. Raze de luna ii aluneca cu usurinta pe obraji. Ochii-i sunt abis uscat, fixati pe pamantul rece. Sta acolo de mult, de prea mult timp. Sta in intuneric langa copacul fara frunze. Pustiul ii intra in vene, o poseda si o soarbe. Ramane goala, fara nimic, in acest inghet. Doar pieptul sau arde. Flacari mistuitoare se lupta in inima sa. Ar vrea sa se zbata, sa plece, sa lase focul sa iasa. Dar aerul greu ii invadeaza narile, o sufoca, o tine pe loc. Ar vrea sa spuna ceva, sa strige. Dar este tintuita acolo fara glas. Nu poate decat sa isi lase buzele uscate sa sarute linistea. Era candva o fiinta ce emana speranta. O fiinta superba, plina de viata, radianta. Si a ramas doar un suflet ravasit, intoxicat. Insa acum nu are cine sa se bucure, cine sa zambeasca la suferinta-i. Ei nu sunt acum cu ea. Sunt departe, insa nu ii poate uita. Lor le-a dat lumina, iar ei i-au dat cenusa. Lor le-a dat un suflet, iar ei i-au dat o umbra. Lor le-a daruit eterul, apoi ei i-au injectat otrava. Si-acum focul pornit de ei ii arde tot ce-a mai ramas. Si nu mai ramane nimic. Ea nu mai poate lupta. Sfarseste inncata-n flori de sange.