Astazi l-am revazut. Statea pe scaunul sau de piatra, inconjurat de fum. Privea in adancul nesfarsit al apei, iar aceasta facea tot posibilul sa nu se transforme in gheata. El nu m-a observat, dar nu a fost necesar. Prezenta lui a fost suficienta. Si-a trimis norii si m-au purtat cat mai sus. M-au asezat pe-o pala de vant si m-au mangaiat cu raze de soare. Apoi, brusc, m-au aruncat pe pamant. Si-atunci am simtit cum din ochii-mi injectati curgea foc, foc care ma invaluia si ma transforma in cenusa. Respiratia imi era innabusita de flacari si nu ma puteam misca. Eram o statue de praf. Insa sufletul meu era viu si insetat. Se zbatea, ajungand pana in fiecare colt si lasand vanatai. Dar nu reusea sa iasa. Era captiv, dar liber sa ma raneasca. Imi sorbea sangele si il inlocuia cu altcevaceva. Era un sentiment pe care l-am simtit de atunci neincetat, care mi-a jurat credinta, m-a posedat si m-a pastrat statue. Era ura. Ura pentru el.